Da Doamne sa nu mai mor – versuri

Da Doamne să nu mai mor – Marin Sorescu

Da, Doamne, să nu mai mor

Rugăciunea mea să fie doar

Un cântec simplu în zori

Și să-mi îngrop toți fiorii în zăpezi.

Doamne, dă-mi lumină să mai văd

Florile de măr și grâul auriu,

Să simt cum vântul îmi alintă

Chipul visător și-amăgitor.

Da, Doamne, să nu mai plec

Din locurile dragi, să îmi fie veșnic

Pașii ușori ca fulgul de nea

Și sufletu-mi să fie un cânt de vioară.

Să nu mai plec din visele mele

Unde am fost rege și supus,

Unde am cunoscut iubirea

În toate formele ei.

Da, Doamne, să nu mai plec

Să rămân aici, în adăpostul meu,

Să îmi construiesc din gânduri

O casă zidită în eternitate.

Analiza și interpretare

Poezia „Da Doamne să nu mai mor” de Marin Sorescu este un strigăt de dorință și de speranță. Autorul își exprimă dorința profundă de a rămâne în viață, de a continua să experimenteze frumusețile lumii care îl înconjoară. Această poezie poate fi văzută ca o reflecție asupra fragilității vieții și a dorinței omului de a îmbrățișa eternitatea.

Prima strofă a poemului începe cu o rugăciune simplă, o cerere către divin de a nu experimenta moartea. Acest început sugerează o introspecție profundă asupra existenței și a dorinței de a trăi. Versurile sunt pline de imagini poetice, cum ar fi „un cântec simplu în zori” și „îngrop toți fiorii în zăpezi”, care sugerează un sentiment de pace și resemnare în fața inevitabilului.

În a doua strofă, autorul cere lumină divină pentru a putea continua să vadă și să simtă frumusețea naturală din jurul său. Florile de măr și grâul auriu sunt simboluri ale vieții, ale creșterii și ale continuității, iar vântul, în această interpretare, este văzut ca o forță care alină și mângâie, conferind un sentiment de liniște și eternitate.

A treia strofă continuă tema dorinței de a nu părăsi pământul, autorul dorindu-și să rămână legat de locurile dragi, amintirile și experiențele care l-au definit. Această dorință de ancorare într-o realitate familiară reiese din imaginile poetice precum „pașii ușori ca fulgul de nea” și „sufletu-mi să fie un cânt de vioară”.

A patra strofă explorează tema visului și a regăsirii de sine. Visul devine un spațiu de libertate, un loc în care autorul a fost atât rege, cât și supus, un loc al iubirii necondiționate și al cunoașterii de sine. Această dublă identitate poate fi interpretată ca o meditație asupra complexității existenței umane.

În ultima strofă, Sorescu face o pledoarie pentru imortalitate, dorind să rămână în adăpostul sigur al propriilor gânduri. El caută să-și construiască o „casă zidită în eternitate”, o metaforă pentru dorința de a lăsa o moștenire durabilă, fie prin operele sale, fie prin amintirile pe care le lasă în urmă.

Poezia „Da Doamne să nu mai mor” reflectă dorința universală de a trăi și de a experimenta lumea în toată splendoarea ei. Marin Sorescu reușește să capteze neliniștea existențială și să o transforme într-un cântec de dorință și speranță. Versurile sale sunt o invitație la introspecție și la aprecierea fiecărui moment al vieții, subliniind frumusețea efemerității și bogăția experienței umane.