Din morm̢ntul ̨ntunecat Рversuri

Din mormântul întunecat – versuri de Mihai Eminescu

Din mormântul întunecat,

Unde zace-ntunecimea,

Se ridică un suspin

Ca un semn pe care-l lasă,

De profundă părere de rău,

Sufletul ce-a fost cândva,

Suflet de-om, suflet de zeu.

Din mormântul cel de piatră

Răsare o rază sfântă,

Strălucind ca rugăciunea

Către cerul cel senin,

Unde visele-ți se-adună

Ca un cântec de iubire,

În noaptea cea adâncă.

Din mormântul cel de lut,

Însuflețit de amintiri,

Se aude o chemare

Ca un șoaptă de iubire,

Ce străbate necuprinsul

Timpului ce s-a oprit,

În clipa cea de veci.

Din mormântul cel pustiu,

Unde pacea își are loc,

Se ridică un mister

Ce cuprinde tot ce-ai fost,

Toate visele deșarte,

Toate dorurile mute,

Ce se-ntind spre infinit.

Analiza și Interpretarea Versurilor

Poezia „Din mormântul întunecat” de Mihai Eminescu este o operă poetica ce explorează teme complexe precum moartea, amintirea și eternitatea. Eminescu, cunoscut pentru aprofundarea în teme filozofice și emoționale, își utilizează măiestria lirică pentru a crea o atmosferă de introspecție și meditație asupra efemerității vieții.

Eminescu începe poemul prin evocația unui suspin din mormântul întunecat, sugerând părerile de rău și regretele ce rămân după pierderea vieții. Această imagine poate simboliza durerea și suferința ce însoțesc moartea, dar și o amintire vie a celor ce au fost. De asemenea, poeta folosește expresia „suflet de-om, suflet de zeu” pentru a sublinia dualitatea existenței umane și tânjirea spre divin, o temă comună în opera sa.

În a doua strofă, razele de lumină care răsar din mormânt sunt un simbol al speranței și iluminării spirituale. Raza sfântă poate fi interpretată ca o rugăciune sau o conexiune spirituală care transcende moartea, păstrând legătura cu cerul sau divinitatea. Această imagine sugerează o continuitate a sufletului și speranța vieții de dincolo.

În strofa a treia, chemarea evocată din mormântul de lut reprezintă dorințele și iubirea neîmplinită care persistă dincolo de moarte. Eminescu creează un simț al eternității prin intermediul „șoaptelor de iubire” care se întind în timp necuprins. Acest element adaugă o notă de romantism și melancolie, reflectând adesea temele iubirii neîmplinite prezente în opera poetului.

În ultima strofă, misterul ce se ridică din mormântul pustiu sugerează introspecția asupra vieții și a trecutului. Amintirile, visele și dorurile devin parte dintr-un infinit misterios, accentuând natura trecătoare a existenței umane și căutarea unui sens dincolo de aceasta. Poezia se încheie cu o notă profundă de reflecție asupra destinului uman și a înțelegerii faptului că, în final, suntem parte dintr-un ciclu mai mare și mai enigmatic.

În concluzie, „Din mormântul întunecat” este o poezie complexă ce îmbină teme ale morții și eternității cu simbolistica luminii și a iubirii. Prin limbajul său poetic și imagistica sugestivă, Mihai Eminescu reușește să capteze profunzimile emoționale ale condiției umane, invitând cititorul să reflecteze asupra sensului vieții și al morții. Poezia se remarcă prin frumusețea sa estetică și profunzimea mesajului emoțional, fiind o mărturie a geniului poetic al lui Eminescu și a capacității sale de a exprima sentimente universale prin arta cuvântului.