In staul de dobitoace – versuri

În staul de dobitoace – Versuri de Elena Farago

Ca ramuri fără soare,

Sub grele mângâieri,

Stau mamele-n picioare,

Cu doruri și dureri.

Iar pruncii din iesle,

Cu ochii mari, cuminți,

Își mângâie mamele,

Cu bătăi de sfinți.

Și-o caldă rază, albă,

Din cerul de apoi,

Le leagănă în salbă,

Visele de ploi.

Un cântec fără nume,

Pe-ntunecatul drum,

Se-aude-ncet prin lume,

Se plânge sub un fum.

Și-n staul de dobitoace,

Cu-ochii mari și moi,

Se-nclină pruncii pașnice,

La dorul pentru noi.

Analiza și interpretare

Poemul „În staul de dobitoace” de Elena Farago este o operă lirică ce explorează teme fundamentale ale existenței umane, cum ar fi dragostea maternă, sacrificiul și inocența. Stilul poetic al Elenei Farago este marcat de o sensibilitate profundă și de o capacitate remarcabilă de a surprinde emoțiile și trăirile umane.

Un prim aspect important de menționat este simbolismul prezent în versurile poeziei. Staulul, un loc adesea asociat cu umilința și simplitatea, devine un spațiu sacru, în care mamele își îngrijesc pruncii. Această imagine sugerează ideea de sacrificiu și de dăruire necondiționată, mamele fiind reprezentate ca figuri de neclintit, care, sub povara grijilor și a dorurilor, rămân neînfricate pentru binele copiilor lor.

Pruncii, cu „ochii mari, cuminți”, simbolizează inocența și puritatea, aducând în prim-plan tema copilăriei ca timp al visării și al speranțelor. Aceștia par să-și mângâie mamele cu „bătăi de sfinți”, sugerând legătura profundă, aproape mistică, dintre mamă și copil, unde grija și iubirea sunt exprimate într-un mod tăcut, dar plin de înțeles.

Versul „Și-o caldă rază, albă, din cerul de apoi” aduce un element transcendent în poezie, sugerând o legătură între lumea terestră și cea divină. Această rază de lumină poate fi interpretată ca un simbol al speranței și al protecției divine, care veghează asupra mamei și copilului. Este o imagine poetică ce amplifică atmosfera de pace și liniște din staul, transformând un spațiu umil într-un loc de reverență și venerație.

Apoi, „Un cântec fără nume, pe-ntunecatul drum” evocă un sentiment de tristețe și melancolie. Acest cântec anonim, ce traversează lumea, reprezintă poate dorințele neîmplinite, dorurile și aspirațiile care îi urmăresc pe oameni de-a lungul vieții. Cu toate acestea, chiar și în întunericul drumului, există o măreție a sacrificiului și a iubirii părintești, ce se reflectă în puterea și calmul mamei.

Ultima strofă se încheie cu o viziune senină și plină de speranță: „În staul de dobitoace, cu-ochii mari și moi, se-nclină pruncii pașnice, la dorul pentru noi.” Această imagine sugerează că, în ciuda provocărilor și a durerilor vieții, există mereu un motiv de a merge mai departe, o motivație dată de iubirea celor din jur și dorința de a-i proteja și susține.

În concluzie, „În staul de dobitoace” este un poem ce reflectă asupra frumuseții și profunzimii relațiilor umane, subliniind valorile eterne ale iubirii și sacrificiului. Versurile Elenei Farago îmbină imagini poetice delicate cu simboluri puternice, creând o atmosferă emoționantă și aproape mistică. Această poezie ne aduce aminte de importanța legăturilor afective și de puterea sacrificiului, invitându-ne să reflectăm asupra sensului profund al vieții și asupra frumuseții tăcute a dragostei materne.