Lasă-mi toamna pomii verzi – Adrian Păunescu
Lasă-mi toamna pomii verzi,
Nu-mi lua frunza din ram,
Pune-mi tu lumina-n piezi,
Să te pot iubi la geam.
Lasă-mi vântu-n aripa,
Nu-mi lua fiorul lin,
Lasă-mi inima să-ți stea
Nemurită de suspin.
Lasă-mi cerul cel senin,
Nu-mi lua ploaia din nor,
Lasă-mi visul meu divin,
Nu-mi lua dragostea din zbor.
Lasă-mi toamna în vecie,
Să-mi rămână pomii verzi,
Lasă-mi dragostea să fie
Veșnicie pe care o pierzi.
Analiza operei "Lasă-mi toamna pomii verzi" de Adrian Păunescu
Adrian Păunescu, un poet de renume în literatura română, continuă să capteze inimile cititorilor săi prin versuri pline de emoție și profunzime. "Lasă-mi toamna pomii verzi" nu este doar un simplu poem, ci o declarație de iubire și dorință de eternitate, exprimată metaforic printr-o imagine a naturii în transformare.
Poezia "Lasă-mi toamna pomii verzi" este un exemplu elocvent al modului în care Adrian Păunescu îmbină sentimentele umane cu elemente ale naturii. Departe de a fi doar o descriere a toamnei, poemul este o pledoarie pentru păstrarea iubirii în ciuda trecerii timpului și a schimbărilor inevitabile aduse de acesta. Pomii verzi simbolizează permanența și constanța, fiind în contrast cu natura efemeră a toamnei, care aduce cu sine frunzele căzătoare și golirea ramurilor.
În prima strofă, autorul cere să-i fie lăsați pomii verzi, un simbol al iubirii și al tinereții. Versurile insistă asupra dorinței de a păstra lumina și prospețimea în relație, chiar și atunci când anotimpurile vieții par să schimbe acest lucru. Păunescu folosește metafore precise pentru a exprima dorința ca iubirea să fie protejată de trecerea timpului, iar imaginea "să te pot iubi la geam" sugerează intimitatea și conexiunea neîntreruptă dintre îndrăgostiți.
Strofa a doua aduce în prim-plan ideea de libertate și fior, cu vântul în aripă și inima nemurită de suspin. Aceste imagini subliniază dorința de a continua să simtă și să trăiască intens în iubire, fără piedici. Poetul își reafirmă dorința de a păstra elementele esențiale ale relației, în ciuda schimbărilor inevitabile pe care le aduce viața.
În a treia strofă, cerul senin și ploaia din nor devin simboluri ale purității și ale emoțiilor profunde. Aluzia la visul divin sugerează că iubirea este nu doar o experiență umană, ci una aproape sacră, ce merită păstrată în formele sale cele mai pure. Dragostea, în viziunea poetului, trebuie să rămână un ideal, un zbor nesfârșit, chiar și atunci când realitatea poate fi mai puțin idilică.
Ultima strofă aduce un ton de resemnare și acceptare a inevitabilului, dar insistă asupra păstrării verzi a pomilor, adică a iubirii nealterate. Poetul sugerează că, deși timpul poate aduce pierderi, esența legăturii afective poate rămâne intactă. Versurile "Lasă-mi dragostea să fie / Veșnicie pe care o pierzi" sunt un manifest al dorinței de permanență și de depășire a efemerității timpului.
Prin "Lasă-mi toamna pomii verzi", Adrian Păunescu ne invită să reflectăm asupra forței iubirii și a dorinței umane de a păstra intacte momentele de fericire. Poezia devine, astfel, nu doar o contemplare lirică a naturii, ci o meditație profundă asupra trecerii timpului și a modului în care iubirea poate transcende barierele acesteia. Poetul reușește să creeze o imagine vie, plină de culoare și senzație, care îndeamnă cititorul să-și protejeze propriile sentimente și să caute mereu frumosul, chiar și în mijlocul schimbării.
